Fiind situată geografic la punctul de întâlnire dintre Europa Centrală și cea de Sud-Est, țara noastră se caracterizează din punct de vedere gastronomic prin faptul că aici s-a realizat sinteza între bucătăria balcanică (bizantină și otomană) și cea central-europeană (ungurească și germană).

Astfel, din sud ne-au venit mâncărurile de legume, în care intră vinete, roșii, ceapă, ardei, bame, gutui, prune etc., din care se prepară ghiveciul, imamul, musacaua, ciorbele de tot felul, drobul de miel, prăjiturile din foi (plăcintele), baclavalele, sarailiile, cataifurile, șerbetul și cafeaua.

Cu Europa Centrală avem în comun mâncărurile de toamnă și de iarnă bazate pe varză dulce și murată, cartofii, afumăturile de tot felul din carne de porc, salamul, șunca, prăjiturile cu frișcă, ciocolata și cacao.

Românii au dat însă dovadă de multă inventivitate și originalitate, preluând și adaptând toate aceste preparate în conformitate cu necesitățile și posibilitățile proprii.

Spațiul gastrononomic românesc este altfel ancorat în două lumi diferite, componenta sudică (bizantino-otomană) fiind predominantă, ceea ce face ca aceasta să se situeze alături de celelalte două mari tradiții culinare mondiale, și anume, cea franceză și cea chineză.

Prima consemnare a preparatelor culinare pe care le consumau dacii le avem de la Tiberius Flavius, care scrie că a fost ospătat „cu carne de vițel friptă pe jăratic, cu porumbei sălbatici rumeniți, cu carne la tepușă, cu miere de albine, cu vinuri aromate, tari și tămâioase, cu pere zemoase păstrate în fân, cu struguri cu bobul alb, roz și negru, cu mere roșii și aurii”.

Paul din Alep, în călătoria sa în Principate, consemnează în anul 1653, că la ospățul de la Curtea Domnească a fost servit în talere, cu linguri și furculițe din aur și argint, bucatele fiind extrem de variate. Tot Paul din Alep consemnează că hrana țăranilor era, în principal, formată din lapte, caș, multe legume (ceapă, praz, usturoi, varză, hrean, ridichi, castraveți și țelină), borș din pește și carne.

Pentru mesele domnești, amintește același Paul din Alep, erau importante untdelemnul, măslinele, lămâile și mazărea, în mănăstiri mâncându-se în principal fasole fiartă, linte prăjită în ulei și legume fierte în apă cu sare, în locul vinului fiind consumat cidrul.

Una dintre primele cărți de bucate se pare că este lucrarea lui Gaster, tipărită in 1749, în care apar o serie de rețete pentru prepararea mâncărurilor din pește, raci, stridii și legume.

Alte informații despre bucătăria românească apar in 1841, într-o carte de bucate scrisă de Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu.

Diferite cronici gastronomice sunt publicate, mai apoi, de către Al. O. Teodoreanu în Adevărul Literar.

La sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, se observă o puternică influență în bucătăria românească a gastronomiei franceze, când în marile restaurante încep să fie preparate mâncăruri din ce în ce mai rafinate, ajungându-se ca între cele două războaie mondiale, bucătăria românească să fie recunoscută și pe plan internațional, prin mâncărurile ajunse tradiționale prin adaptare.

Trebuie, totuși, spus că fiecare regiune are un specific gastronomic aparte.